Paradoxu’ bişniţului
Ce “orientarea spre client”, ce win-win, ce “customer satisfaction”? Da’ unde te crezi?
Mofturi monşer, mofturi!
Chiar este nevoie sa pierzi timpul cu asa ceva? No way!!
In fond omu “marca banu” pt ca are nevoie, bişniţu merge pt ca se cere si pt ca noi “ii facem” pe fraieri. De ce sa mai trebuie sa facem ceva? Dam tunu’ dintr-o data, nu ne incurcam cu maruntisuri. In fiecare zi se naste cel putin un prost, totu’ e “sa-l faci”, nu?
Pe de alta parte, cand suntem clienti noi facem cel mai bun dil. Ce win-win?
I-am fraierit, bă…
Norocu’ nostru ca poti sa te relaxezi linistit la o terasa, pe malu’ marii, sau la poalele muntilor, civilizat, ca tot omu’. Si acolo ajungi tot relaxat cu masina. Pe autostrazi late si intretinute, la alegere. Vrei sa fii si mai relaxat? Ia trenu’. Repede ca vantu’ te duce ca gandu’. De la tinerete, pan’ la batranete. Da, atunci ajungi la destinatie pt ca noi nu ne grabim. Nu ne grabim pt ca succesul e al nostru by default.
Cafeaua e rece, asa cum ne place noua, iar berea calda si placuta, servite’n scarba ca sa-ti starneasca interesu’. Seara ne retragem in camera inchiriata si murdara intesata de prafu’ terestru cu greu adus de afara din santieru’ fara autorizatii.
Cred ca ai observat: construim. Fara reguli, fara structura, fara cap, fara utilitati.
Just vidanja mai vine pe la noi, cateodata.
Si mai gugâlim, asa, ca o aroganţă.
Cele 4 cercuri le parcam de-a curmezisu’ pe banda2. Ca sa ne observe tot bizonu’.
Ce permis, bă? Mi se rupe! Io am scoala vietii, bă!
Si care-i paradoxu’ bişniţului?
Nu ne pasa de client, da’ bişniţu merge. Serviciile nu’s bune da’ se vand. Clientii nu’s multumiti da’ platesc. Bani n-avem da’ suntem de succes. Mancam de la punga, da’ avem limuzina. N-avem minte, da’ avem diplome. Scoala n-avem da’ suntem educati. Gentâlmeni!
