L-ai ignorat pe Ion Minulescu:
Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!
Scurt pe doi:
Cine reuseste sa-si inteleaga clientii, reuseste multe.
Dar, pentru asta trebuie sa stii sa asculti.
vineri, 18 iunie 2010
marți, 15 iunie 2010
Paradoxu’ bişniţului
Paradoxu’ bişniţului
Ce “orientarea spre client”, ce win-win, ce “customer satisfaction”? Da’ unde te crezi?
Mofturi monşer, mofturi!
Chiar este nevoie sa pierzi timpul cu asa ceva? No way!!
In fond omu “marca banu” pt ca are nevoie, bişniţu merge pt ca se cere si pt ca noi “ii facem” pe fraieri. De ce sa mai trebuie sa facem ceva? Dam tunu’ dintr-o data, nu ne incurcam cu maruntisuri. In fiecare zi se naste cel putin un prost, totu’ e “sa-l faci”, nu?
Pe de alta parte, cand suntem clienti noi facem cel mai bun dil. Ce win-win?
I-am fraierit, bă…
Norocu’ nostru ca poti sa te relaxezi linistit la o terasa, pe malu’ marii, sau la poalele muntilor, civilizat, ca tot omu’. Si acolo ajungi tot relaxat cu masina. Pe autostrazi late si intretinute, la alegere. Vrei sa fii si mai relaxat? Ia trenu’. Repede ca vantu’ te duce ca gandu’. De la tinerete, pan’ la batranete. Da, atunci ajungi la destinatie pt ca noi nu ne grabim. Nu ne grabim pt ca succesul e al nostru by default.
Cafeaua e rece, asa cum ne place noua, iar berea calda si placuta, servite’n scarba ca sa-ti starneasca interesu’. Seara ne retragem in camera inchiriata si murdara intesata de prafu’ terestru cu greu adus de afara din santieru’ fara autorizatii.
Cred ca ai observat: construim. Fara reguli, fara structura, fara cap, fara utilitati.
Just vidanja mai vine pe la noi, cateodata.
Si mai gugâlim, asa, ca o aroganţă.
Cele 4 cercuri le parcam de-a curmezisu’ pe banda2. Ca sa ne observe tot bizonu’.
Ce permis, bă? Mi se rupe! Io am scoala vietii, bă!
Si care-i paradoxu’ bişniţului?
Nu ne pasa de client, da’ bişniţu merge. Serviciile nu’s bune da’ se vand. Clientii nu’s multumiti da’ platesc. Bani n-avem da’ suntem de succes. Mancam de la punga, da’ avem limuzina. N-avem minte, da’ avem diplome. Scoala n-avem da’ suntem educati. Gentâlmeni!
Ce “orientarea spre client”, ce win-win, ce “customer satisfaction”? Da’ unde te crezi?
Mofturi monşer, mofturi!
Chiar este nevoie sa pierzi timpul cu asa ceva? No way!!
In fond omu “marca banu” pt ca are nevoie, bişniţu merge pt ca se cere si pt ca noi “ii facem” pe fraieri. De ce sa mai trebuie sa facem ceva? Dam tunu’ dintr-o data, nu ne incurcam cu maruntisuri. In fiecare zi se naste cel putin un prost, totu’ e “sa-l faci”, nu?
Pe de alta parte, cand suntem clienti noi facem cel mai bun dil. Ce win-win?
I-am fraierit, bă…
Norocu’ nostru ca poti sa te relaxezi linistit la o terasa, pe malu’ marii, sau la poalele muntilor, civilizat, ca tot omu’. Si acolo ajungi tot relaxat cu masina. Pe autostrazi late si intretinute, la alegere. Vrei sa fii si mai relaxat? Ia trenu’. Repede ca vantu’ te duce ca gandu’. De la tinerete, pan’ la batranete. Da, atunci ajungi la destinatie pt ca noi nu ne grabim. Nu ne grabim pt ca succesul e al nostru by default.
Cafeaua e rece, asa cum ne place noua, iar berea calda si placuta, servite’n scarba ca sa-ti starneasca interesu’. Seara ne retragem in camera inchiriata si murdara intesata de prafu’ terestru cu greu adus de afara din santieru’ fara autorizatii.
Cred ca ai observat: construim. Fara reguli, fara structura, fara cap, fara utilitati.
Just vidanja mai vine pe la noi, cateodata.
Si mai gugâlim, asa, ca o aroganţă.
Cele 4 cercuri le parcam de-a curmezisu’ pe banda2. Ca sa ne observe tot bizonu’.
Ce permis, bă? Mi se rupe! Io am scoala vietii, bă!
Si care-i paradoxu’ bişniţului?
Nu ne pasa de client, da’ bişniţu merge. Serviciile nu’s bune da’ se vand. Clientii nu’s multumiti da’ platesc. Bani n-avem da’ suntem de succes. Mancam de la punga, da’ avem limuzina. N-avem minte, da’ avem diplome. Scoala n-avem da’ suntem educati. Gentâlmeni!
luni, 14 iunie 2010
Lectia de fiscalitate
Acum cateva zile, cineva mi-a soptit o poveste:
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”. Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul - repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”. Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul - repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)